Mișcările de protest de la Uzina Călan (1929 – 1933)

Criza economică de supraproducție din 1929 – 1933, una dintre cele mai grave crize, a luat în România forme desebit de ascuțite, împletindu-se în desfășurarea ei cu criza agrară și afectând grav activitatea economică. La Călan, ca-n alte centre siderurgice, trăsătura cea mai caracteristică a constituit-o șomajul. În 1929 și 1930 uzina Călan concediază un număr
semnificativ de angajați, se arată în ziarul “Scialismul”, din 7 decembrie 1930. Concedierile însă continuă și în 1931, 1932. În perioada crizei salariile muncitorilor au scăzut continuu,
lucru confirmat și de Direcția generală în darea de seamă cu prilejul jubileului de 10 ani ai Societății. În linii mari, între 1928-1933 salarile muncitrilor uzinei Călan au scăzut de două
ori. În anul 1929, la Călan, unde era detașamentul cel mai combativ al muncitorilor societății T.N.C., a izbucnit o puternică grevă care a durat mai multe luni. După ce uzina și-a asigurat în magazii un masiv stoc de produse, la 3 ianuarie 1929, denunță contractul colectiv de muncă și reduce în mod automat salarile. Tratativele care au loc sub presiunea muncitorilor eșuează, pentru că direcția insistă asupra unor reduceri de salariu cu 30% și concedierea a 18% dintre muncitrii turnători, se arată și în ziarele Metalurgistul din 1 Martie 1929 și “Socialismul” din 20 Ianuarie 1929. La 12 februarie peste 500 de muncitori au intrat în greva. Producția a stangat aproape în întregime, în uzină mai intrau doar maiștrii și ucenicii. Întrucât muncitorii au refuzat să reia lucrul în condițiile impuse de patroni, conducerea uzinei a recurs la spărgători de grevă, aducând 27 de muncitori de la Nădrag. La sosirea lor în Călan aceștia au fost întâmpinați de greviști împreună cu femeile și copiii lor. Fruntașii greviștilor au ținut discursuri înflăcărate celor veniți să spargă greva, explicândule situația grea care i-a determinat să facă grevă și rolul nefast pe care l-ar avea intervenția lor. După ce au discutat cu greviștii, în aceiași zi șomerii din Nădrag s-au întors acasă, refuzând să servească direcției ca spărgători de grevă. Solidaritatea muncitorească a făcut ca manevrele direcției uzinelor să eșueze din nou. A doua zi, la 5 aprilie, maiștrii care mai lucrau încă, au fost opriți în timp ce se duceau spre uzină , de către femeile și copiii greviștilor și majoritatea dintre ei au fost convinși să se întoarcă acasă și să se alăture greviștilor. Prin aderarea maiștrilor la grevă producția a încetat cu totul. Organele oficiale constatau că la Călan „înafară de funcționari nimeni nu mai lucrează|”

Un aport deosebit la lupta muncitorilor l-au dus femeile din Călan care, așa cum aprecia ziarul Metalurgistul, “și-au gravat numele în istoria mișcării muncitorești din România, luptând alături de soții și frații lor”. Acțiunea femeilor și a copiilor de a împiedica pe spărgătorii de grevă să între în uzină, constituia după aprecierea aceluiași ziar “o inovație în mișcarea muncitorească, un caz fără precedent”.
Direcția uzinei trece la amenințări. Se cere muncitorilor să părăsească locuințele societății, ceea ce aceștia refuză să facă, se arată în ziarul Metalurgistul din 1 iunie 1929. Alarmată de
hotărârea și dârzenia cu care luptau muncitorii, în scopul intimidării greviștilor Direcția uzinei Călan a cerut întărirea postului de jandarmi din localitate. Greviștii nu s-au lăsat
indimidati, continuând lupta împotrivă conducerii uzinei Călan.În această acțiune greviștii de la Călan au fost ajutați moral și material de către muncitorii din alte centre siderurgice
din țară și chiar din străinătate. Muncitorii din Nădrag au hotărât în adunarea generală sindicală din ziua de 12 mai 1929 să trimită greviștilor din Călan salariul lor pe o zi. Totodată la Nădrag au avut loc o serie de acțiuni ale muncitorilor, atât pentru satisfacerea unor revendicări proprii cât și în sprijinul greviștilor de la Călan.
Greva de la Călan continuă. Conducerea uzinei a făcut o nouă încercare de a folosi spărgătorii de grevă pentru învingerea luptei greviștilor, căutând să utilizeze pentru aceasta pe țăranii săraci și proletarii agricoli din satele învecinate, cărora le-a
promis salarii de 3-4 ori mai mari decât aveau muncitorii. Și această încercare a suferit un eșec. Delegații greviștilor au dus o susținută muncă de propagandă în sânul țăranilor săraci și a proletarilor agricoli, ajutându-i tot odată și material, așa că doar mică parte din rândul țăranilor au răspuns chemării conducerii uzinei. La intrarea în uzină și aceștia au fost opriți
de către pichetele permanente ale greviștilor și au fst sfătuiți să se întoarcă acasă. Văzând că nu poate învinge rezistența muncitorilor, Direcția uzinei a cerut de urgență ajutorul aparatului de stat pentru reprimarea greviștilor. În acest scop, la Călan a sosit prefectul județului Hunedoara.

Atmosfera ce domnea printre greviști a determinat pe prefect să recunoască pe bărbații de încredere ai muncitorilor, cu toate că aceștia fuseseră concediați de către Direcția uzinei și a trateze cu ei. În fața hotărârii de luptă a muncitorilor, deși de la începutul grevei trecuseră trei luni, conducerea uzinei a fost obligate să reînceapă tratativele, dar insistă în știrbirea unor drepturi ale muncitorilor în comisia pentru acordarea ajutoarelor și concedierea a 100 de lucrători care se dovediseră mai combative în timpul grevei, condiții respinse categoric de delegația muncitorilor.
În această situație Direcția uzinei a recurs la ajutorul unora dintre liderii tradatori ai sindicatelor reformiste din Cluj și București, care au exercitat o puternică presiune asupra
greviștilor, cerându-le să înceapă lucrul.Deși în timpul grevei muncitorii din Călan au dat dovadă de multă hotărâre de luptă, solidaritate de clasă și eroism, deși mulți dintre conducătorii lor au rămas intransigenți pe pozițiile muncitorilor, totuși greva n-a avut success deplin, pentru că nu a fost pregătită temeinic, nu s-a bucurat de sprijinul
conducătorilor de dreapta ai sindicatelor reformiste. Pe lângăpresiunile pe care aceștia le-au exercitat asupra muncitorilor pentru a relua lucrul, nici n-au acordat un sprijin material
eficient greviștilor. De abia când greva era pe sfârșite, liderii social-democrați de dreapta au lansat un apel către muncitori să-i ajute pe greviștii din Călan. Se arată în ziarul Socialismul
din 10 și 19 mai 1929. Iar în timpul tratativelor, liderii sindicali de dreapta nu i-au sprijinit pe delegații greviștilor. Cu toate acestea muncitorii au reușit până la urmă să-și impună unelerevendicări, printer care: salarile minime să fie egale cu cele în vigoare până la începerea grevei, mărirea salarilor în raport cu creșterea producției, plata corespunzatare a orelor suplimentare și a duminicilor lucrate, mărirea numărului zilelor de concediu plătit.

Un success deosebit al combativității de care au dat dovadă muncitorii la tratative l-a constituit respingerea cererii uzinei de a concedia pe fruntașii muncitorilor.
Acestui success i se adaugă hotărârea adoptată, conform căreia regulamentul de muncă stabilit de comun accord în timpul tratativelor avea în viitor valoare de contract colectiv de
muncă.
Greva muncitorilor de la uzina Călan, care a durat de la 12 februarie până la 20 mai 1929, s-a încheiat printr-o victorie a muncitorilor. Nu numai că salarile n-au fost reduse așa cum
intenționa Direcția uzinei, dar s-au obținut și unele maririri de salarii. Rezultatul grevei a însemnat, pe lângă roadele de ordin material, și o victorie morală a muncitorilor uzinei Călan. În urma grevei s-a întărit spiritual lor de organizare și de solidaritate.

În timpul grevei, la Călan, între muncitorii uzinei apar în acest timp și dezvoltă o prodigioasă activitate elemente comuniste care avea strânsă legătură cu organizația comunistă a CFRiștilor din Simeria. Comuniștii din Simeria au îndrumat
activitatea celor din Călan, pe care i-a ajutat și material și propangadistic, mai ales cu manifeste.
La Călan, prin curți, pe străzi, în uzină, se răspândeau manifeste comuniste care chemau muncitorii la acțiuni hotărâte. Unul din aceste manifeste, găsit în incinta uzinei
Călan în aprilie 1931, se adresa comuniștilor din Călan, muncitorilor din Călan și proletarilor agricoli. Manifestul făcea o analiza a situației mizere a muncitorilor din Călan și le cerea acestora să acționeze, să lupte în mod hotărât, căci numai lupta revoluționară condusă Partidul Comunist Român, poate asigura apărarea celor exploatați.
Lozincile cu care se sfârșește manifestul se referă mai ales la necesitatea făuririi frontului unic fiind ideea de bază a tacticii P.C.R, în toată această perioadă.
În aprilie 1931, unul dintre comuniștii din Călan, curățătorul Mureșan Nicolae, cel care făcea legătura între comuniștii din Simeria și Călan, este prins imprastind manifeste și arestat.
Starea de spirit a muncitorilor din Călan era atât de agitată la sfârșitul anului 1931, încât alarma organele județene, care-și exprimau temerea în legătură cu consecințele pe care le-ar avea nerezolvarea urgentă a problemei șomerilor din Călan.

Daniel Lăcătuş

http://costyconsult.files.wordpress.com/2012/07/revista.pdf

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sa ne cunoastem istoria

Monografia orasului scrisa de Daniel Lacatus: http://orasulcalan.wgz.ro/

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

FURNALUL DE LA CĂLAN

         Originea denumirii oraşului Călan este atribuită unui episcop, Calanus, care a avut în aceste locuri o moşie, în urmă cu mai bine de 700 de ani. Fondarea uzinei este legată de construirea căii ferate Petroşani-Simeria. În anul 1867 este achiziţionat terenul pentru uzină din moşia Kalan. În anul 1868 este angajat inginerul Otto Gmelin, pentru a elabora planul general al uzinei. Iniţial s-a dorit construirea unei fabrici cu patru furnale, care să utilizeze cărbunele cu granulaţie mică provenit de la Petroşani. Încercări efectuate la Hörde şi St.Pierre au dovedit capacitatea redusă de cocsificare a cărbunelui de la Petroşani. Pentru furnale este angajat inginerul Jossef Massenez de la uzina Duisburg-Hochfeld. În 25 mai 1869 se încep lucrările la fundaţia primului furnal de la Călan. Lucrările au fost accelerate după punerea în funcţie a căii ferate în anul 1870. În acelaşi an s-au construit primele case ale coloniei muncitoreşti. Se lucrează la calea ferată care unea mina Teliuc cu furnalul din Călan. Tot în acest an se finalizează primul atelier mecanic care şi-a început activitatea în uzină. În anul 1871 se termină lucrările de construcţie la furnal nr.1 de 82 mc, cu toate anexele. În anul 1875 s-a pus în funcţie al doilea furnal. În anul 1875 se finalizează lucrările la calea ferată îngustă care unea mina Teliuc cu furnalele de la Călan, în lungime de 16,5 km, vagoanele erau tractate cu locomotivă cu aburi. În anul 1876 începe lucrările la turnătorie unde sunt montate o mare parte din instalaţiile uzinei din Ruşchiţa. În anul 1877 hala turnătoriei este finalizată şi începe utilizarea cubiloului pentru retopirea fontei.

          În anul 1881 s-a dat în funcţiune o secţie de pudlaj si laminare pentru barele de oţel cu o producţie de 4000 t/an. Secţia şi-a încheiat activitatea în 1884 şi va rămâne în inventarul uzinei până în 1895. În anul 1886 furnalului nr.2 este reconstruit pentru mărirea volumului util, ajungând astfel la 380mc, pentru o producţie de fontă de 120-140 t/zi. Acest furnal avea 7 guri de vânt cu diametrul de 150mm. În anul 1897 la Călan s-a înfiinţat Societatea anonimă pentru mine şi metalurgie, care a preluat de la asociaţia braşoveană uzina Călan, mina Teliuc, uzina Ruşchiţa şi Oţelul Roşu. În anul 1899 s-a construit o instalaţie de alimentare cu apă, compusă dintr-un baraj pe râul Strei, 2 ecluze, 2 bazine de decantare, 2 bazine de filtrate, un canal betonat cu o lungime de 2.450m şi un bazin de colectare. Cele două pompe cu abur asigurau un debit de apă până la 240mc/h, la o presiune de 2 atm.

           În anul 1901 se efectuează lucrări de mărire a furnalului nr.1, astfel că de la 82mc se ajunge la 163mc. Furnalul avea trei preîncălzitoare, încărcarea făcându-se cu un ascensor din lemn. Între anii 1901-1903 furnalul nr.2 este oprit, fiind repornit în 1913 când este începută demolarea furnalului nr.1. În acest an, producţia de fontă de la Călan era de 2,6 ori mai mare decât producţia furnalului de la Govăjdia. În 1918 secţia de furnale îşi încetează activitatea pentru o perioadă de 16 ani. Tehnicienii uzinei Călan şi în special specialiştii furnalişti, în perioada 1900-1918, au apreciat în documentele vremii importanţa utilizării aerului preîncălzit cu temperatură foarte ridicată, indiferent de combustibili (trebuie spus că furnalele de la Călan, ne referim la cele mici, au rămas până la oprirea lor în sec. XXI, anul 2005, cele mai bune producătoare de fontă pentru turnătorie). În perioada 1913 la furnalul nr.1 se lucra cu temperatura aerului insuflat de 887º C, temperatură însemnată pentru acele timpuri. Furnalele de la Călan au fost promotoare al utilizării aerului insuflat cu temperatură ridicată. Între anii 1911-1924 uzina din Călan a trecut în proprietatea Societăţii uzinei metalurgice Rimamuranj şi Salgotarjan.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu